Cu un anumit tip de arhitectură suntem datori cu toţii. Arhitectura interioară, formată din credinţele, principiile şi valorile care ne definesc, arhitectura viitorului nostru, arhitectura relaţiilor sau, mai aproape de termenul consacrat, arhitectura casei în care dorim să locuim. La ce bun să vorbim despre arhitectură dacă nu avem intenţia să clădim o casă în viitorul apropiat? Dacă nu stă în puterea noastră să refacem peisajul urban în care trăim? Poate pentru că sănătatea noastră ca oameni şi ca naţiune este influenţată mai mult decât am putea crede de serviciile de arhitectură. Sau pentru că însăşi puterea de cumpărare, un alt criteriu important al calităţii vieţii noastre, alături de locuire, poate fi influenţată de calitatea arhitecturii şi de sănătatea ţesutului urban în care trăim. Un exemplu extrem îl reprezintă Londra, un oraş care este vizitat anual de un număr aproape dublu de turişti faţă de populaţia României(!). Din această perspectivă poate nu este de mirare că doar veniturile din turism ale acestui oraş echivalau cu 10% din întregul produs intern brut al României în anul 2015. Iar în Londra, principala atracţie turistică o reprezintă arhitectura, pusă în valoare, e adevărat, de o infrastructură turistică extrem de judicios gândită şi magistral de bine implementată şi de o politică draconică de conservare a parcurilor şi clădirilor. De veniturile mai mari din turism s-ar putea bucura hotelurile româneşti, restaurantele, cluburile de noapte, muzeele, artizanii, fabricanţii de cadouri de tot felul, producătorii din industria alimentară şamd. Am avea de câştigat, mai mult şi mai bine, cu toţii.

Valoarea pe care o acordăm arhitecturii în modul în care percepem în general valoarea, fiecare dintre noi, a fost subiectul principal al celei de-a doua ediţii a Conferinţelor Eruditio dedicate arhitecturii. Arhitecţi, urbanişti, evaluatori, oameni de cultură, cadre didactice, reprezentanţii unor ONG, studenţi, jurnalişti, oameni de comunicare şi publicitate, reprezentanţi ai Primăriei Capitalei şi un public care a depăşit deja 2000 de persoane, au fost interesaţi să afle de ce şi cum ne influenţează arhitectura pe fiecare dintre noi. Înregistrările discuţiilor conferinţei se găsesc pe pagina de facebook www.facebook.com/conferinteleeruditio/. Cei interesaţi pot urmări astfel, oricând, dialogul care s-a purtat între cei prezenţi. De asemenea, la acest link https://www.youtube.com/watch?v=baXKky181dg&t=1s poate fi vizionat un clip de prezentare a ediției de anul acesta.

Cu această ocazie, viceprimarul municipiului Bucureşti, doamna arhitect Tomniţa Florescu, a prezentat în premieră, cel mai mare proiect de arhitectură urbană dezvoltat de o administraţie locală după anul 1989.

“Îmi face mare plăcere să prezint în premieră un proiect generos, un proiect foarte amplu. Este vorba despre un areal cu mari semnificaţii istorice şi cu o bogăţie dendrologică deosebită. E un proiect care demarează şi sperăm ca în câţiva ani, poate zece, să fie totul gata. Încercăm să cuprindem într-un traseu muzeistic toate aceste puncte de interes (n.n. 11 obiective adiacente) din jurul Parcului Carol cu intenţia ca Parcul Carol să devină un pol cultural. Este în lucru un PUZ cu un studiu istoric foarte serios. Inclusiv un studiu din punct de vedere dendrologic. În jurul parcului există nişte clădiri de patrimoniu care ar trebui recuperate şi redate circuitului cultural. Reconversia clădirilor industriale este de obicei sarcina municipalităţilor”, apreciază Tomniţa Florescu.

Fântâna cu zodiac, Muzeul Dimitrie Leonida, Uzina Electrică Filaret, Castelul Vlad Ţepeş, mausoleul, ansamblul Observatorului Institutului Astronomic, Arenele Romane, Halele Carol – Uzinele Wolf, Biserica Cuţitul de Argint, insula, Gara Filaret, dar şi monumente care au existat sau mai există şi astăzi pe teritoriul parcului vor face parte din acest proiect cultural gigantic, cu implicaţii semnificative în creşterea calităţii vieţii bucureştenilor, dar şi cu funcţie de catalizator al interesului turiştilor atraşi de Capitală.

Marile proiecte ale municipalităţilor şi finanţările europene ar reprezenta o gură de oxigen binevenită pentru o piaţă aflată cu mult în urma pieţelor de servicii de arhitectură din statele europene. Piaţa românească a serviciilor de gen se bazează în majoritate, cel puţin ca număr de proiecte, pe proiecte de arhitectură mici, individuale. Un studiu integrat al Comisiei Europene, realizat în anul 2008, arăta că cele aproximativ 2000 de firme care ofereau servicii de proiectare în arhitectură realizau 378,4 milioane de euro. Prin comparaţie, cele peste 31.000 de companii din Germania, realizau în plină criză economică 7,3 miliarde de euro, iar în Marea Britanie cele aproape 9.500 de firme de arhitectură realizau lucrări de 7 miliarde de euro, potrivit datelor puse la dispoziţie de Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală (INCFC). Privită în evoluţie, piaţa serviciilor de arhitectură este una puternic fărâmiţată. Un studiu al INCFC arată că între 2011 şi 2015 – ultimul an pentru care există date agregate incluse în studiu, numărul birourilor individuale de arhitectură şi al companiilor de profil s-a dublat, ajungând la 4.127 de firme, însă atât cifra de afaceri cumulată – aproximativ 225 milioane euro, cât şi profitul – aproximativ 35 milioane de euro sunt în scădere faţă de 2008. În perioada 2011-2015 productivitatea a crescut de la 23 de mii de euro la 26 de mii de euro pe angajat, în condiţiile în care numărul arhitecţilor activi s-a diminuat cu aproape 10%, până la un total de 7.922 de specialişti în 2015.

“Dincolo de datele statistice, arhitectura, din punct de vedere antropologic, sociologic, înseamnă mult mai mult. Înseamnă idei sociale, înseamnă simboluri culturale, înseamnă de asemenea reacţii emoţionale. Clădirile sunt o expresie a memoriei colective şi a comunităţii, evidenţiază principalele curente ideologice, dau un semn despre nivelul tehnologic al unei societăţi, dar şi despre gradul de dezvoltare economică. Sociologi şi antropologi de marcă afirmă că arhitectura este o formă de distincţie socială sau o formă de exprimare a prestigiului”, a precizat conf. dr. Anda Becuţ Marinescu, director al direcţiei de cercetare a INCFC.

Arhitectura şi-a găsit deja locul în cadrul sectoarelor culturale şi creative (SCC). La nivelul Uniunii Europene ea este considerată ca fiind unul dintre cele opt sectoare “ale căror activităţi sunt bazate pe valori culturale şi/sau expresii artistice” alături de patrimoniul cultural, arhive, biblioteci, cărţi şi presă, arte vizuale, artele spectacolului, audiovizual şi multimedia. Decizia specialiştilor Eurostat care au creat metodologia după care s-a hotărât apartenenţa sau nu la SCC a unuia sau altuia dintre domeniile analizate s-a bazat pe funcţiile pe care le are arhitectura, care sunt deopotrivă practice, estetice, etice, dar şi sociale şi economice. Locuim în casele proiectate de arhitecţi, ne tratăm în spitalele proiectate de aceştia, învăţăm în şcolile gândite de arhitecţi, producem bunuri şi oferim servicii din clădiri industriale sau birouri care au fost la un moment dat idei pe o planşetă de arhitect. Însă dincolo de întrebuinţarea directă, clădirile pot fi privite ca o investiţie sau ca un bun tranzacţionabil. Mai mult, clădirile cu semnificaţie istorică, clădirile monument de arhitectură, opere ale unor arhitecţi celebri, împrumută valenţe de patrimoniu naţional cultural şi pot atrage prin valoarea lor venituri suplimentare semnificative din turism, cu un impact care se propagă în toate celelalte segmente economice. Ele capătă de asemenea valenţe de zestre naţională, de legătură cu rădăcinile noastre ca neam, făcând totodată parte din moştenirea pe care o lăsăm generaţiilor viitoare. Nu este de mirare că atunci când încercăm să evaluăm valoarea unei clădiri perspectivele sunt multiple. Suntem interesaţi de valoarea sentimentală, de cea estetică, de valoarea practică, funcţională, de valoarea arhitecturală, de valoarea pe care o are pentru comunitate sau pentru societate ori pur şi simplu de valoarea financiară a clădirii privite ca un bun tranzacţionabil.

“Ce este evaluarea? O anticipare a valorii. Cum se face evaluarea? Există trei abordări principale în evaluare: prin piaţă – prin comparaţie cu preţurile tranzacţiilor cu bunuri similare, prin venit -analizând măsura în care bunul respectiv poate aduce beneficii viitoare la randamentele investiţionale scontate – şi abordarea prin cost – care demonstrează motivele pentru care merită cumpărată o proprietate în loc să fie construită una nouă, similară”, precizează Sorin Petre, prim-vicepreşendinte al Asociaţiei Naţionale a Evaluatorilor Autorizaţi din România (ANEVAR).

Valoarea muncii unui arhitect se limitează la valoarea obiectului realizat? O teorie de ordin recent, care vorbeşte despre sănătatea sau patologia ţesutului urban pune totul într-un context mult mai larg, care explică stresul şi disconfortul sau, dimpotrivă, starea de bine şi sentimentul de satisfacţie, pe care le manifestă oamenii care trăiesc în aglomerările urbane. “S-a vorbit despre importanţa arhitecturii ca obiect. Important însă e contextul arhitectural. De ce? Pentru că puterea, valoarea, poate chiar şi din punct de vedere al evaluării, este înzecit formată prin anumite elemente care aduc plusvaloare în ceea ce înseamnă sănătate urbană sau patologie urbană. Practic este vorba despre peisaj, care imprimă foarte multă valoare arhitecturii şi care se bazează pe Gennius loci (n.n. memoria locului), arhetip, icon şi pe o valoare care este determinantă pentru ceea ce înseamnă trecut pentru viitor”, afirmă dr. arh. Cerasella Crăciun, conferenţiar în cadrul Facultăţii de Arhitectură şi Urbanism din Bucureşti.

Arhitectura este privită în sens mai larg, ca ştiinţă a organizării spaţiului. Gradul în care arhitectura şi peisajul stimulează evoluţia localităţilor în acord cu potenţialul lor şi cu dorinţa locuitorilor acestora intervine în starea de sănătate şi în calitatea vieţii locuitorilor, dar acţionează şi ca o frână sau un stimulator al activităţii economice al comunităţii deservite. Peisajul trebuie să fie în armonie cu interesul general cultural, ecologic, de mediu şi social, trebuie să constituie o resursă favorabilă activităţii economice, contribuind la bunăstarea umană şi la construirea identităţii locale, naţionale şi europene. Peisajul joacă rolul unei scene comunitare, care permite relaţionarea dintre oameni, experienţe senzoriale, spaţiu de testare a noilor idei şi tehnologii.

În funcţie de calitatea ei, arhitectura poate ridica probleme sau găsi soluţii la schimbările majore prin care trece omenirea. Felul în care este privită această profesie de către arhitecţii înşişi este în continuă evoluţie.

“Se vorbeşte despre valoare, care este o chestiune de percepţie. Ceea ce v-aş propune să reţinem este că tendinţa evidentă, discutată, propusă, este de a trece de la elementele măsurabile, doar, de la elementele discutabile, doar, la înţelegerea în complexitate a interacţiunii dintre ele. De a trece de la obiectiv la complex, de la criterii distincte la holistică, de la performanţă la valoare adăugată. Când vine vorba despre conservare şi protecţie, se pune problema trecerii de la protecţie la stimulare şi de la conservare la valorificare”, a conchis Şerban Ţigănaş, preşedintele Ordinului Arhtecţilor din România.

Însăşi profesia de arhitect este supusă provocării de a se reînnoi.

“Am început o discuţie legată de un nou rol al arhitectului. Acest lucru îl discutăm în cadrul unui proiect editorial care îşi propune să proiecteze noul profil al arhitectului. Şi pentru a face acest lucru, printr-o serie de conferinţe care au demarat anul trecut în Bucureşti, dar care au continuat în mai multe state europene, au fost intervievaţi peste 100 dintre cei mai cunoscuţi arhitecţi. Putem să punem toate aceste lucruri între coperţile unei cărţi şi să învăţăm unii de la alţii”, a adăugat Şerban Ţigănaş.

Dincolo de valoarea directă a construcţiilor – funcţională, estetică, financiară – arhitectura de calitate şi urbanismul au implicaţii multiple în calitea vieţii oamenilor, plecând de la starea de sănătate a populaţiei şi creşterea veniturilor într-o serie întreagă de industrii ale economiei naţionale, în asigurarea unui cadru propice dezvoltării comunităţilor, până la conservarea identităţii neamului prin transmiterea unor valori către generaţiile viitoare. Opinia publică poate şi trebuie să îşi exercite rolul său în ajustarea cadrului legislativ al acestui domeniu, alături de arhitecţi. Este rolul arhitecţilor să transmită dincolo de graniţele profesiei lor care sunt neajunsurile legislative ale căror efecte se văd cu ochiul liber mergând pe străzile oraşelor noastre.

“De obicei, situaţia existentă la nivel instituţional este un reflex al cunoaşterii, înţelegerii şi valorizării în plan mediu în societate. Toate aceste lucruri sunt reflexul a cât cunoaştem şi înţelegem noi despre arhitectură, în cazul de faţă. Schimbările pe care ni le dorim nu se pot realiza în absenţa informaţiilor oferite publicului larg”, afirmă Mirela Matyas, director general al Blue Masters Marketing, organizatorul Conferinţelor Eruditio.

Arhitectura merită aşadar atenţia şi grija noastră a tuturor. Din acest motiv, cu ocazia acestei conferinţe a fost lansat concursul “Premiile Eruditio pentru comunicare în arhitectură”, sub patronajul Ordinului Arhitecţilor din România (OAR), a Uniunii Arhitecţilor din România (UAR), cu susţinerea companiei QFort. Concursul se adresează jurnaliştilor şi profesioniştilor în arhitectură care comunică public prin intermediul unor canale media, dar şi freelencerilor şi pasionaţilor domeniului. Câştigătorii celor două categorii supuse jurizării, “presă” scrisă respectiv „presă” audio-video, îşi pot atribui marele premiu, în valoare de 2000 de euro, şi o menţiune, în valoare de 500 de euro, pentru fiecare categorie.

Juriul va fi format din personalităţile şi specialiştii invitaţi să vorbească audienţei la această ediţie, din reprezentanţi ai organizaţiilor partenere şi ai sponsorilor. 40% în scorul final se va obţine ca urmare a votul publicului.

Regulamentul de concurs şi formularul de înscriere se vor găsi pe site-ul www.conferinţeleeruditio.ro. Materialele înscrise în concurs vor fi publicate pe site-ul www.conferinteleeruditio.ro şi putea fi votate de către public. Anunţarea câştigătorilor se va realiza în cadrul următoarei ediţii a conferinţei, în luna iunie a anului următor.

Partenerii evenimentului sunt brandurile QFort, Illy, 1000 de chipuri, Cărtureşti, Delaco, SanaGoût, iar partenerii instituţionali sunt Ordinul Arhitecţilor din România (OAR), Uniunea Arhitecţilor din România (UAR), Asociaţia Naţională a Evaluatorilor Autorizaţi din România (ANEVAR), Institutul Naţional pentru Cercetare şi Formare Culturală (INCFC), Primăria Capitalei şi ARCUB.

Pentru mai multe detalii vă rugăm să nu ezitaţi să vă adresaţi colegei noastre Nicoleta Puiu, la oricare dintre coordonatele următoare: telefon:0766.917.688, e-mail: nicoleta@bluemasters.ro.

O zi bună!

Echipa Conferinţele Eruditio

Vizitând Amsterdamul, Londra sau alte capitale europene occidentale, te poţi opri în faţa câte unei case vechi, pe care poţi să citeşti “Casă ridicată în anul 1600”. Pentru un român, întâlnirea cu o astfel de clădire, altfel dichisită, îngrijită, proaspăt vopsită, aduce cu sine un moment de blocaj interior. “1600 era anul Unirii Principatelor Române sub Mihai Viteazul”, te gândeşti, şi-ţi pui automat întrebarea dacă există vreo clădire din România care ar putea purta o astfel de emblemă. Răsufli uşurat când îţi aminteşti de biserici şi te întristezi la gândul că nu este posibil să mai fi rămas în picioare vreo casă de pe vremea aceea. Îţi vin apoi în minte lecţiile de istorie din şcoală, în care ai învăţat că Ţările Române au ţinut piept oştilor otomane, la poarta Europei, împiedicându-le să o cotropească. Preţul plătit este imens: noi am fost ocupaţi să ne luptăm pentru supravieţuire, în timp ce vesticii au avut relaxarea necesară să construiască bijuterii de arhitectură pe care le-au conservat peste veacuri.

Adevărul este sensibil diferit şi, din păcate, nu mulţi dintre noi îl cunoaştem. O campanie a Filialei Euroregionale Sud-Vest Oltenia a Uniunii Arhitecţilor din România (UAR) aduce în atenţia opiniei publice şi a autorităţilor faptul că în România încă mai există case de pe la 1600. Şi că aceste relicve istorice cu puteri evocatoare şi valoare de monumente de arhitectură – unele dintre ele -, mai pot fi încă salvate. Conferinţele Eruditio sprijină manifestul cultural “S.O.S Culele României”, lansat de Filiala Euroregională Sud-Vest Oltenia a UAR din dorinţa de a salva şi a reda circuitului turistic aceste construcţii care, alături de biserici, sunt cele mai vechi construcţii pe pământ românesc.

Adresele la care găsiţi informaţii complete despre această campanie de salvare a unei părţi a patrimoniului arhitectural românesc cu rădăcini puternice în istoria neamului, şi la care puteţi semna petiţia online de senzibilizare a autorităţilor cu privire la aceste valori inestimabile sunt:

UAR Oltenia sau petitieonline.net.

Există 32 de cule care se află astăzi într-o stare avansată de degradare, propuse a fi restaurate. Aceste clădiri au fost ridicate între anii 1600 şi 1850. Patru dintre ele sunt în stadiu de ruine.

Culele au fost la origini clădiri semifortificate, turnuri de observaţie şi apărare, apărute din necesitatea boierilor înstăriţi, de la sud de Carpaţi, de a se apăra împotriva prădătorilor turci, într-o vreme în care relaţiile de vasalitate dintre Ţara Românească şi Imperiul Otoman aduceau cu sine, pe lângă plata birurilor, şi interdicţia de a construi cetăţi sau biserici fortificate. Ele se întâlnesc cu precădere în Balcani, unde se presupune că îşi au originea, dar şi în state vestice precum Italia, Franţa sau Spania. În timp, culele au dobândit funcţiuni noi. În secolul XVIII-lea, acestea erau locuinţe boiereşti fortificate, răspândite în Oltenia şi Muntenia, cu două sau mai multe caturi. Parterul înalt, masiv, luminat prin deschideri foarte înguste, ce slujea ca pivniţă şi care găzduia scara interioară ce ducea la catul de sus, unde era locuinţa propriu-zisă, dar şi fântâna săpată adesea direct în beciul casei, permiteau rezidenţilor să reziste unui eventual asediu. Întocmai cetăţilor medievale, vechile cule aveau ieşiri tainice, prin tuneluri.

Specific culelor este planul pătrat, sau aproape pătrat, decorul exterior fiind reprezentat de panouri dreptunghiulare şi învelitoare de şiţă (n.n. panouri de lemn asemănătoare cu şindrila, dar mai scurte, folosite pentru acoperirea caselor). Culele olteneşti aveau cerdac, pe toată faţada catului superior, cu arcade trilobate, sprijinite pe coloane cilindrice, scurte şi groase, de zid, de unde se putea supraveghea toată gospodăria. Acest cerdac a apărut şi s-a dezvoltat sub influenţa prispei ţărăneşti şi a arhitecturii brâncoveneşti, specifice acelor vremuri. Culele din vestul Munteniei nu au cerdac, iar parterul este izolat.

Culele de refugiu, de apărare şi de construire temporară s-au construit între anii 1516 şi 1806, culele de veghe, de semnalizare şi alarmă, s-au construit între 1800 şi 1850, iar culele de locuinţă cu caracter de permanenţă, care îndeplineau şi funcţiunile de semnalizare şi apărare s-au construit între anii 1850-1900. Abia în anul 1878, în urma câştigării războiului de independenţă ruso-turc, România avea să îşi câştige independenţa faţă de imperiul otoman, iar ţara avea să continuie drumul spre modernizare iniţiat de Alexandru Ioan Cuza şi “pavat” de Carol I prin măsurile radicale de modernizare a ţării şi de dezvoltare economică pe care le-a impus.

Restaurarea şi punerea în valoare a culelor reprezintă înainte de toate un act patriotic, de recuperare a istoriei neamului şi de conservare a tezaurului arhitectonic pentru generaţiile următoare. Introducerea lor în circuitul turistic, ca facilităţi de cazare, servicii sau ca muzee, ar putea aduce totodată o regenerare economică a zonei, prin dezvoltarea unui număr însemnat de servicii turistice conexe, multe dintre ele posibile prin aport local.

Vă invităm ca în Anul European al Patrimoniului Cultural să îmbrăţişăm fiecare dintre noi cauza unei construcţii valoroase de patrimoniu. Votaţi manifestul cultural “S.O.S Culele României”!