Arh. Bogdan Tiparu, președintele Ordinului Arhitecților din România – Filiala Oltenia

Foarte mulți prieteni din lume și din țară mă întreabă: De ce mănăstirile Olteniei și prin ce este importantă Oltenia? Voi încerca să le răspund colegilor mei oferindu-le această carte și precizându-le faptul că ar trebui s-o citească într-o cheie în care noi facem parte, de fapt, dintr-o mare cultură. E vorba de cultura bizantină. Iar Oltenia este probabil ultimul reper al școlii Commonwealth-ului bizantin în materie de pictură și iconografie, bineînțeles, cu specificități și în arhitectură.

Gândiți-vă că în Imperiul Bizantin existau diverse școli itinerante de pictori. Există școala macedoneană, există școala epirotă, există școala aulică a constantinopolitanilor, există, bineînțeles, la margine, școala siriacă, există școala alexandrină sau cea coptă, iar finalul apoteotic este încununat de școala lui Pârvu Mutu și a lui Constantinos, care ucenicesc și, mai mult decât atât, fac școală în Oltenia. Acesta este un lucru foarte important pentru noi toți, acum, când încercăm să ne găsim identitatea și să avem o voce în ceea ce înseamnă corul european.

Țin să vă spun că avem o identitate foarte clară. Suntem aparținători ai spațiului estic, ai unei culturi care pleacă de la cele cinci Patriarhii. Iar ultimii dintre cei care păstrează această flacără a bizantinismului sunt domnitorii români și boierii care provin din familia Craioveștilor. Tot ceea ce înseamnă Basarabii sau Craioveștii – ramuri care, de altfel, sunt înrudite și care dau domnitori, din partea Craioveștilor, pe Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu și Matei Basarab – sunt ctitori ai mănăstirilor din Oltenia. Felul acesta de a vedea lucrurile ne poate așeza într-un dialog cu tot ce înseamnă cultura europeană și, în același timp, ar trebui să ne dea argumentele necesare pentru a ne prezenta în fața întregii lumi cu această zestre culturală unică.

Faptul că, din nefericire, noi nu mai reușim să înțelegem felul în care gândea omul bizantin este unul dintre lucrurile pe care această carte le-ar putea suplini. Eu asta o să încerc să vă spun. O să vă spun că, după al Șaptelea Sinod Ecumenic – sinodul care tratează problema icoanelor și a iconoclasmului –, biruința Ortodoxiei este dată de această cultură a imaginii. Această cultură a imaginii ajunge și în Oltenia prin școlile despre care v-am vorbit, cea a lui Constantinos și cea a lui Pârvu Mutu, trecând, bineînțeles, prin școlile de la Târgoviște, precum cea a lui Dobromir. Deci este vorba despre o pleiadă de școli.

De altfel, toate lucrurile acestea erau extrem de ecumenice, cam în stilul în care noi încercăm acum să mergem la universități în Occident. Tot așa, pe vremuri, trebuia să te duci până la Constantinopol sau să ajungi la Ierusalim ori să vezi mănăstirea Sinai, ca să poți să înțelegi și să dobândești cultura necesară, teologică și plastică, pentru a te apuca să fii ceea ce se numește „zugrav de subțire”. Această îndeletnicire presupunea nu numai o înțelegere teologică, ci și acceptarea unor anumite canoane. Aceste canoane sunt date de un tip de cultură care pliază, de fapt, cerul cu pământul. Asta este ceea ce înseamnă catoliconul sau biserica unei mănăstiri ortodoxe.

Felul în care se realizează aceste lucruri o să vi-l descriu în mare, pornind de la arhitectură și trecând apoi la tot ceea ce înseamnă spațiul liturgic și pictura interioară a unei biserici ortodoxe din Oltenia.

Există în arhitectură o formulă care ajunge la forma aulică în perioada Comnenilor. E vorba de crucea greacă înscrisă. Pentru cei care nu sunt foarte cunoscători, gândiți-vă la o cruce cu brațe egale, care se sprijină pe patru stâlpi și ridică, pe pandantivi sau pe trompe de colț, o cupolă. Această cruce, care se numește cruce greacă înscrisă, o găsim la aproape toate bisericile care își doresc, de altfel, să aibă acest statut de biserică aulică. Pornesc de la mănăstirea Sfântul Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeș, prima ctitorie a Basarabilor. Acolo, în 1359, Iachint de Vicina ajunge primul mitropolit al Țării Românești. Tot așa, la Târgoviște există o ctitorie care are exact aceeași formă de cruce greacă înscrisă. După acest model, și la Snagov, Țepeș face o ctitorie tot în cruce greacă înscrisă, iar boierii Craiovești ctitoresc, chiar la Craiova, în incinta actuală a catedralei Mitropoliei craiovene, tot o biserică în cruce greacă înscrisă.

Deci toți domnitorii – sau cei care aveau pretenții la domnie – încearcă să păstreze acest model constantinopolitan. El se dezvoltă ulterior, ajungând mai degrabă în zona mănăstirilor. Există un plan care se numește triconc. Este, de fapt, o cruce. După Sinodul Quinisext sau Trulan – la care unul dintre canoane spune că nu ai voie să calci pe o cruce –, toate crucile din pavaje sunt scoase din Constantinopol, pentru a nu se călca pe cruce și a nu se comite o impietate. Ele devin însă planuri care se dezvoltă din Bulgaria, Serbia și Macedonia până în Oltenia și Țara Românească. Planurile respective sunt preferate, de obicei, pentru mănăstirile de la sfârșitul secolului al XIV-lea. Vodița, de exemplu, are un astfel de plan; la fel, bineînțeles, și Tismana. Acest model ajunge până la Neagoe Basarab.

Neagoe Basarab este, iarăși, un punct nodal pentru arhitectură. Așa cum, de exemplu, Lazăr Hrebeljanović construiește la Ravanica o mănăstire care este gropniță sau necropolă pentru țarii sârbi, pe acest model, Neagoe Basarab face o necropolă la mănăstirea Argeșului, lărgind pronaosul. Dacă ne gândim la Tismana, Nicodim de la Tismana este îngropat în partea dreaptă a unui exonartex, care este refăcut și repictat în zilele noastre. Cred că prin anii ’80 este descoperită gropnița și este refăcut acest exonartex. Deci mănăstirile primeau tot felul de soluții inovatoare din punct de vedere al spațiului, special pentru a adăposti aceste gropnițe. La Arnota este îngropat Matei Basarab, după ce mormântul său de la Târgoviște este profanat. Tot într-un spațiu special sunt îngropați frații Buzești, la Călui, tot într-un exonartex, de fapt, întreaga familie a Buzeștilor. Brâncoveanu își dorește să facă același lucru, preluând această planimetrie cu pronaosul lărgit la Hurezi. Din nefericire, după cum știți, nu ajunge să fie îngropat acolo unde își dorise. Și, în felul acesta, fiecare dintre acești voievozi, domni sau sfinți își pregătește, într-un fel, trecerea dincolo. Iar această trecere este, de fapt, trecerea pe care fiecare dintre noi o avem în eternitate.

Acum putem să trecem la ceea ce înseamnă pictura și la felul în care este pictată o biserică ortodoxă. O să încep cu câteva elemente specifice Olteniei. De exemplu, înainte de a intra în biserică, există un spațiu preluat din arhitectura populară a Olteniei: pridvorul. Acest adaos apare pentru prima dată în vremea Brâncovenilor și este adăugat ulterior acolo unde nu exista, la Cozia, de exemplu, care, bineînțeles, are un model sârbesc. Mircea cel Bătrân era un gentleman autentic, prieten cu Lazarevici și cu Ioan Asan, din Țaratul de Târnovo. Deci existau mai mulți domni care aveau interese comune și care erau direct implicați în ceea ce înseamnă viața și cultura bizantină. După modelul sârbesc, mănăstirea Cozia nu are pridvor. Pridvorul este o adăugire târzie, din vremea lui Brâncoveanu.

O mare parte dintre bisericile despre care vorbesc primesc acest pridvor în perioada brâncovenească, tocmai pentru că Brâncoveanu reușește, de fapt, într-o perioadă extrem de critică, marcată de presiuni foarte puternice din partea Imperiului Otoman și nu numai, să păstreze această identitate. La orizont apare, bineînțeles, și Imperiul Habsburgic, și Imperiul Rus, prin Petru I. Brâncoveanu, fiind diplomat, încearcă să păstreze această identitate bizantină, menținând, în același timp, și o anumită autonomie. Astfel, el este cel care duce la desăvârșire acest tip de arhitectură prin mănăstirile pe care le-a zidit și, bineînțeles, prin mănăstirea Hurezi.

Pe zidul de vest – este adevărat, acest lucru se întâlnește și în nordul Moldovei – apare, în vremea lui Brâncoveanu, și Judecata de apoi. Judecata de apoi, pe care o veți vedea, este reprezentată în foarte multe feluri. La Brâncoveanu, de exemplu, sub Judecata de apoi se află „talpa iadului” sau „întunericul cel mai de pe urmă”, unde identitatea celor care ajung acolo este pierdută. Reprezentarea este extrem de plastică, pentru că, pe un singur fond, nu se disting decât, trasate cu o linie subțire, niște siluete ale unor foști oameni care nu mai au nimic uman. Toți sunt reprezentați, de fapt, cu mâinile la spate. Deși sunt împreună, înghesuiți unii în alții, ei nu au niciun fel de comuniune.

Avem, în stânga scenei, tâlharul răstignit alături de Iisus, reprezentat cu crucea. Hristos este prezent în patru locuri, de altfel: în momentul în care Se ridică la ceruri, ajunge în Troiță, alături de Tatăl, unde duce pocalul euharistic; apoi coboară și este în rai, alături de tâlhar; după aceea, este în stânga, la proscomidie, în mormânt, cu trupul; și, bineînțeles, este în iad, cu sufletul, într-o icoană Anastasis, care are ca model biserica Kariye Camii din Constantinopol. Este icoana pe care o vom vedea, de exemplu, după ce intrăm în biserica lui Brâncoveanu de la Hurezi. Icoana se află în dreapta sus, în absida sudică, iar pe partea cealaltă este Înălțarea. Ele întotdeauna se cuplează. Iar invers, pe celălalt ax, se află Maica Domnului Platytera, iar pe zidul vestic este Adormirea Maicii Domnului. Deci, între aceste patru icoane se întâmplă tot ceea ce înseamnă o iconografie a unui spațiu bizantin.

Pot să vă dau mult mai multe exemple. Până să ajungem în naos, trecem prin pronaos, unde, sus, sunt întotdeauna zugrăvite sinoadele, pentru că deciziile sinodale sunt cele care ne fac să înțelegem – „Părutu-s-a nouă și Duhului Sfânt” (Faptele Apostolilor 15, 28) – felul în care Dumnezeu a fost între oameni și modul în care Îl înțelegem. Toate sunt zugrăvite sus, tocmai pentru că fac legătura între pământ și cer. Tot acolo, în pronaos, catehumenii sunt botezați, iar după ce sunt botezați și intră în biserică, o să vedeți, de exemplu, la Surpatele și la Mamu, că în stânga este Maria Egipteanca, iar în dreapta este Zosima, care îi dă cu lingurița prima Împărtășanie. Deci felul în care creștinul intră în naos reprezintă, de fapt, această alergare spre Împărtășanie. Teodor Studitul ne spune că, frate, dacă ai murit și, după moarte, cel care îți apare în față nu este Hristos cel din icoane, înseamnă că ai greșit drumul. Așadar, iconarii încearcă să ne pregătească pentru această întâlnire, pentru că sunt foarte buni teologi, iar noi ar trebui ca, după ce trecem dincolo, să avem conștiința faptului că am ajuns undeva și să știm unde.

Fragment din discursul arhitectului Bogdan Tiparu, președintele Ordinului Arhitecților din România – Filiala Oltenia, susținut în cadrul conferinței „Rădăcini cultural-spirituale românești: Oltenia Mănăstirilor – istorie, iconografie și arhitectură”, desfășurată la 2 aprilie 2026, la Muzeul Național de Istorie a României.