Vizitând Amsterdamul, Londra sau alte capitale europene occidentale, te poţi opri în faţa câte unei case vechi, pe care poţi să citeşti “Casă ridicată în anul 1600”. Pentru un român, întâlnirea cu o astfel de clădire, altfel dichisită, îngrijită, proaspăt vopsită, aduce cu sine un moment de blocaj interior. “1600 era anul Unirii Principatelor Române sub Mihai Viteazul”, te gândeşti, şi-ţi pui automat întrebarea dacă există vreo clădire din România care ar putea purta o astfel de emblemă. Răsufli uşurat când îţi aminteşti de biserici şi te întristezi la gândul că nu este posibil să mai fi rămas în picioare vreo casă de pe vremea aceea. Îţi vin apoi în minte lecţiile de istorie din şcoală, în care ai învăţat că Ţările Române au ţinut piept oştilor otomane, la poarta Europei, împiedicându-le să o cotropească. Preţul plătit este imens: noi am fost ocupaţi să ne luptăm pentru supravieţuire, în timp ce vesticii au avut relaxarea necesară să construiască bijuterii de arhitectură pe care le-au conservat peste veacuri.
Adevărul este sensibil diferit şi, din păcate, nu mulţi dintre noi îl cunoaştem. O campanie a Filialei Euroregionale Sud-Vest Oltenia a Uniunii Arhitecţilor din România (UAR) aduce în atenţia opiniei publice şi a autorităţilor faptul că în România încă mai există case de pe la 1600. Şi că aceste relicve istorice cu puteri evocatoare şi valoare de monumente de arhitectură – unele dintre ele -, mai pot fi încă salvate. Conferinţele Eruditio sprijină manifestul cultural “S.O.S Culele României”, lansat de Filiala Euroregională Sud-Vest Oltenia a UAR din dorinţa de a salva şi a reda circuitului turistic aceste construcţii care, alături de biserici, sunt cele mai vechi construcţii pe pământ românesc.
Adresele la care găsiţi informaţii complete despre această campanie de salvare a unei părţi a patrimoniului arhitectural românesc cu rădăcini puternice în istoria neamului, şi la care puteţi semna petiţia online de senzibilizare a autorităţilor cu privire la aceste valori inestimabile sunt:
UAR Oltenia sau petitieonline.net.
Există 32 de cule care se află astăzi într-o stare avansată de degradare, propuse a fi restaurate. Aceste clădiri au fost ridicate între anii 1600 şi 1850. Patru dintre ele sunt în stadiu de ruine.
Culele au fost la origini clădiri semifortificate, turnuri de observaţie şi apărare, apărute din necesitatea boierilor înstăriţi, de la sud de Carpaţi, de a se apăra împotriva prădătorilor turci, într-o vreme în care relaţiile de vasalitate dintre Ţara Românească şi Imperiul Otoman aduceau cu sine, pe lângă plata birurilor, şi interdicţia de a construi cetăţi sau biserici fortificate. Ele se întâlnesc cu precădere în Balcani, unde se presupune că îşi au originea, dar şi în state vestice precum Italia, Franţa sau Spania. În timp, culele au dobândit funcţiuni noi. În secolul XVIII-lea, acestea erau locuinţe boiereşti fortificate, răspândite în Oltenia şi Muntenia, cu două sau mai multe caturi. Parterul înalt, masiv, luminat prin deschideri foarte înguste, ce slujea ca pivniţă şi care găzduia scara interioară ce ducea la catul de sus, unde era locuinţa propriu-zisă, dar şi fântâna săpată adesea direct în beciul casei, permiteau rezidenţilor să reziste unui eventual asediu. Întocmai cetăţilor medievale, vechile cule aveau ieşiri tainice, prin tuneluri.
Specific culelor este planul pătrat, sau aproape pătrat, decorul exterior fiind reprezentat de panouri dreptunghiulare şi învelitoare de şiţă (n.n. panouri de lemn asemănătoare cu şindrila, dar mai scurte, folosite pentru acoperirea caselor). Culele olteneşti aveau cerdac, pe toată faţada catului superior, cu arcade trilobate, sprijinite pe coloane cilindrice, scurte şi groase, de zid, de unde se putea supraveghea toată gospodăria. Acest cerdac a apărut şi s-a dezvoltat sub influenţa prispei ţărăneşti şi a arhitecturii brâncoveneşti, specifice acelor vremuri. Culele din vestul Munteniei nu au cerdac, iar parterul este izolat.
Culele de refugiu, de apărare şi de construire temporară s-au construit între anii 1516 şi 1806, culele de veghe, de semnalizare şi alarmă, s-au construit între 1800 şi 1850, iar culele de locuinţă cu caracter de permanenţă, care îndeplineau şi funcţiunile de semnalizare şi apărare s-au construit între anii 1850-1900. Abia în anul 1878, în urma câştigării războiului de independenţă ruso-turc, România avea să îşi câştige independenţa faţă de imperiul otoman, iar ţara avea să continuie drumul spre modernizare iniţiat de Alexandru Ioan Cuza şi “pavat” de Carol I prin măsurile radicale de modernizare a ţării şi de dezvoltare economică pe care le-a impus.
Restaurarea şi punerea în valoare a culelor reprezintă înainte de toate un act patriotic, de recuperare a istoriei neamului şi de conservare a tezaurului arhitectonic pentru generaţiile următoare. Introducerea lor în circuitul turistic, ca facilităţi de cazare, servicii sau ca muzee, ar putea aduce totodată o regenerare economică a zonei, prin dezvoltarea unui număr însemnat de servicii turistice conexe, multe dintre ele posibile prin aport local.
Vă invităm ca în Anul European al Patrimoniului Cultural să îmbrăţişăm fiecare dintre noi cauza unei construcţii valoroase de patrimoniu. Votaţi manifestul cultural “S.O.S Culele României”!
